Am vrut să mă informez, pentru cititorii revistei noastre, despre cercetările recente în materie de suferinţă. Mi-a răspuns un expert, profesorul Gegenwärter, de la Universitatea din Bucureşti.

„Văd mereu, în jurul nostru, oameni suferind. Nimic nu mă impresionează mai mult! Vă împărtăşesc acum concluziile la care am ajuns noi, specialiştii, privitor la această problemă.

În primul rând, suferinţa celorlalţi este exagerată. Nu se justifică să te consumi atât. Alţii lucrează la patru joburi şi nu se vaită atât. Dacă ai fi mai disciplinat, dacă nu ai mai pierde vremea, dacă ţi-ai respecta priorităţile, ai vedea cum totul devine simplu. Oricum, nu ai voie să suferi pentru hachiţele şefului. Nu trebuie să pui la inimă! Da, ai intrat cu spatele în stâlpul din parcarea supermarketului, dar maşina este doar o bucată de tablă. Să suferi pentru o bucată de tablă e ridicol. Banii vin şi se duc. Cât despre relaţii, toate se termină şi nu are sens să-ţi faci sânge rău. Trebuie să accepţi ceea ce nu poţi controla. Suferinţa ta îi dă ei satisfacţie şi pe tine te împiedică să fii fericit. Oricum, nu era o relaţie după care să plângi, nu e momentul acum să dăm detalii, dar ştim foarte bine despre cine a fost vorba şi cu ce fel de om au fost ceilalţi.

În al doilea rând, suferinţa celorlalţi este prea ostentativ exprimată. Nimeni nu are mai mult respect ca noi pentru suferinţa celorlalţi! Totuşi, noi încercăm să lucrăm aici. Şi e greu să lucrezi când ceilalţi se văicăresc. O minimă eleganţă cere să nu îţi expui suferinţa în public. Trebuie să suferi cu demnitate, în tăcere, la tine acasă. Bun – nu suntem de piatră, poate că am ascultat o dată problema şi am încercat să ajutăm, dacă nu cu fapta, măcar cu o vorbă bună. Deşi se ştie că cel mai bun mod de a ajuta este să asculţi şi atât. Dar lamentaţia, arată cercetările, e dezumanizantă. Pune stăpânire pe celălalt, îi distruge demnitatea şi erodează şi vieţilor celor care sunt obligaţi să asculte.

În al treilea rând, suferinţa celorlalţi era previzibilă şi ar fi putut fi evitată. Ea provine din relaţii în care aceşti oameni au intrat deşi erau deja clare semnele că totul se va termina destul de repede şi destul de prost. Din erorile pe care le-au făcut la volan, sau la birou, în condiţii de stres, un stres pe care ceilalţi au refuzat să îl reducă la timp în ciuda a nenumărate avertismente de tot felul. Au continuat să conducă repede ca să ajungă mai repede acasă, au continuat să lucreze la trei joburi, deşi era mult mai bine, din toate punctele de vedere, să se fi limitat la un singur job.

În al patrulea rând, ce să ne mai ascundem, suferinţa celorlalţi este meritată. Ceilalţi şi-au făcut-o singuri, cu mâna lor. Au învăţat ceva din greşelile trecutului? Nimic – ai putea zice că din contră. Totul pleacă de la caracter, nu ai de ce să te miri. Încăpăţânarea, de exemplu. Noi le-am zis clar ceva, iar ei au făcut pe dos pentru că, vezi Doamne, au avut altă „părere” – despre care ei cred că e nici mai mult, nici mai puţin decât corectă. Noi i-am sfătuit de atâtea ori: Condu mai cu grijă! Fereşte-te de situaţii delicate! Dacă nu-ţi place ţara asta, lasă tot şi pleacă! Păstrează-ţi, mereu, echilibrul, du o viaţă sănătoasă medical! Noi am zis, noi am auzit.

Sunt primul care recunoaşte, totuşi, că fiecare are propria individualitate, şi că, deci, o durere nu seamănă cu alta. Să pretind contrariul ar fi, din partea mea, un semn de orbire. Nimic mai grav decât să bagi pe toată lumea în aceeaşi oală, să faci – cum văd prea des în jurul meu – generalizări grăbite. Aşa, bunăoară, durerea noastră nu este ca a celorlalţi. Nu vreau să mă pronunţ prea repede asupra unui lucru atât de complicat – suferinţa! Ar fi însă o laşitate din partea mea să nu spun că suferinţa noastră este nobilă. Sigur că a o descrie drept nobilă şi atât înseamnă să ne achităm doar superficial de o datorie de onoare: a spune tot adevărul. Suferinţa noastră era, astfel, şi imposibil de prevăzut, căci soarta, cu forţa unei tragedii greceşti, ne-a scos în faţă încercări imposibile. Să încerci să prevezi ce-ţi va arunca destinul în faţă e o formă de trufie: n-o pot şti naţiunile, n-o ştim nici noi. Sigur că uneori tocmai faptele noastre bune sunt cele care atrag suferinţa asupra noastră. Cum altfel?! Drepţii suferă cel mai mult. Ce ni se cere, însă, este să facem din această suferinţă cântec, dacă pot să mă exprim aşa. A păstra suferinţa pentru tine – pe ea, învăţămintele ei, puterea ei transformativă – este egoismul suprem. Să acceptăm ca doar pe noi suferinţa să ne facă mai buni?! Nu. Să întoarcem spatele celor care ne roagă să îi lăsăm să ne asculte, ca să pătrundă tainele durerii pe care o resimte Omul, încă din Cele Mai Vechi Timpuri? Niciodată. Şi dacă suferinţa noastră ne va face incandescenţi, fie! Să ni se reproşeze că am ars pentru umanitate.”

Iar aici, profesorul Gegenwärter, încă incandescent, binevoi să se întrerupă pentru a mă întreba ce fel de onorariu îi oferă revista la care lucrez pentru toate aceste informaţii. I-am amintit, cu o vie suferinţă în glas, neaşteptatele tăieri de buget care afectează, atât de nemeritat, tocmai cultura, cea care... Dar Profesorul mă opri cu un gest elegant al mâinii. Apoi se îndepărtă fără vreun alt cuvânt, cu acea maiestate a omului care a reuşit să se identifice perfect cu principiile sale.